Complexul Studentesc – Padurea din afara satului

S-au scumpit ţigările şi nici berea nu o duce prea bine. Măcar ţigările sunt loiale, au un preţ fix. În schimb, berea este precum o prostituată ce-şi schimbă preţul în funcţie de client. Clientul este tipic în funcţie de terasă, iar terasele sunt multe acolo de unde vin eu, în complex. Complexul studenţesc.
Eram în trecere prin Timişoara când deodată am dat de o zonă parcă mai luminată decât tot ceea ce mi-a fost dat să văd până atunci. Satul din care vin eu nu a văzut aşa ceva în întreaga lui existenţă. Un spaţiu dinamic care este interesat de tine, dar care te enervează în acelaşi timp prin a sa ignoranţă.
Înainte de a pătrunde în acest mic univers m-am simţit ca şi când aş avea de ales dintre un drum bun şi altul malefic. Complexul studenţesc mi s-a arătat precum padurea plină de pericole din care nu este sigur dacă mai ies. Evident că am intrat, oamenii erau mult prea veseli, aşa că mi-a fost stârnită curiozitatea. Energia mobilizatoare părea din altă lume, parcă ruptă de restul planetei.
Îmi place de multe ori să închid ochii şi să vizualizez traseul parcurs. Îmi amintesc perfect cum intrarea am făcut-o printr-o străduţă destul de întunecată pe care la scurt timp am întâlnit un cuplu căruia nu-i păsa de prezenţa mea. Iubirea lor atingea culmi pe care sătenii mei nu ajung nici dacă sunt singuri în camera. Odată ieşit din scurtul tunel întunecat, mi se înfăţişează centrul în care pulseză inima marelui monstru. Mirosul de mâncare mă linişteşte că am de-a face tot cu oameni, căci au nevoie să se hranească la fel cum facem şi la noi în sat. Miroase a carne de animale căci dacă ar fi fost de om aş fi recunoscut-o. Nu voi uita niciodată cum mirosea Mărioara atunci cand au scos-o din casa din care a ars împreună cu centrala ei electrică. Era mândră în sat că are centrală. Era.
Acum satul este departe şi tot ceea ce mă preocupă este acel spaţiu bizar din Timişoara. Ţin minte cum maşinile păreau să aibă o viaţă a lor îngrămădindu-se prin toate colţurile. Un contrast evident de bogăţie şi sărăcie căci vedeam prin geamuri cum mai mulţi tineri se înghesuie într-o singură cameră. Poate singura asemănare cu satul meu. Eu sincer aş fi locuit în maşină, căci la ce maşini am vazut pe aici…
Aflat în centru, pot vedea de aproape, pot simţi mirosul şi pot auzi sursa fericirii. Un spaţiu deschis, plin de tineri care nu par a căuta altceva decât să uite şi să nege pădurea din jurul lor. Aici fumul de ţigară parcă este mai gros, băutura reprezintă un ingredient important, iar dacă te descurci fără cele două, probabil că neuronii sunt pentru tine ceva de prim interes. Oricum ar fi, aceşti oameni vor să evadeze. Pădurea sălbatică se află de cealaltă parte.
Nici nu ştiu cat am stat exact. Aici doar ceasul şi soarele par să aducă o brumă de mobilizare. Eu nu am ceas iar soarele apare atât de subtil încât nici nu-l observi uneori. Acum mă aflu “afară” şi nu vreau să mă întorc. O nouă teamă îmi cutremură venele. Teama că nu voi mai putea să ies a doua oară.